Un articol publicat în cotidianul moscovit ”Nezavisimaia Gazeta” a fost ca o aruncare în apă, dar într-o copcă siberiană, pentru politicienii ruși dar și pentru ziariștii ruși ”interpreți” de ode la adresa Kremlinului. Și nu doar pentru analiza profundă a societății și politicii ruse actuale, ci mai ales pentru faptul că a fost semnat de unul dintre cei mai importanți academicieni ruși, și anume Valeri Garbuzov, Director al unui institut de importanță deosebită din cadrul Academiei de Științe a Rusiei – Institutul ”G.A. Arbatov” pentru studiul Statelor Unite ale Americii și Canadei (ISCRAN). Institutul, fondat în 1967, ocupă un loc de frunte în rândul institutelor rusești de cercetare, fiind de fapt o comunitate de experți renumiți în studiul Statelor Unite ale Americii și Canadei. ISCRAN elaborează de fapt recomandările pentru structurile de stat la nivel înalt privind politica internă, externă și militară, dar și în privința problemelor de restructurare economică a Federației Ruse. ISKRAN este specializat așadar pe analiza politicii externe a SUA și a rolului acestora pe arena internațională. Oamenii de știință din cadrul ISKRAN studiază cursul politic al Statelor Unite în diferite regiuni ale lumii, relațiile ruso-americane, diverse concepte și doctrine ale cursului de politică externă americană. De asemenea, academicienii ruși analizează politica internă americană, de la sistemul politic american și a bazei sociale pentru dezvoltarea proceselor politice, până la oferirea de soluții și recomandări în privința opiniei publice și culturii politice americane. Ca să vă dați seama că rușii înțeleg foarte bine și acționează ca la ei acasă în SUA și Canada, vă aducem la cunoștință că în prezentarea acestui institut de importanță majoră pentru Rusia se consemnează că studiile militar-strategice sunt de natură interdisciplinară și sunt strâns legate și determină soluțiile practice aplicate în sprijinul intereselor strategice ale Rusiei pe arena mondială. ISKRAN este în directa slujbă a doua servicii secrete ruse – GRU și SVR. GRU, în primul rând, deoarece oamenii de știință ai Institutului efectuează cercetări militaro-strategice în strânsă colaborare cu reprezentanții forțelor armate. Acest domeniu de cercetare include studiul abordării americane privind utilizarea forțelor armate, politica de dezarmare și limitarea armelor convenționale și nucleare. De aceea, analizele politico-militare ocupă un loc special în opera ISKRAN, stabilind poziția Rusiei în privința diverselor probleme ale dezvoltării militare și politice pe plan mondial. Spuneam că GRU este principalul beneficiar al analizelor ISKRAN, deoarece specialiștii Institutului studiază rolul politic al principalelor forțe armate din lume, doctrinele și conceptele lor militare, aspectele internaționale ale diferitelor acțiuni militare, problemele extinderii NATO și măsurile de menținere a stabilității pe plan mondial. Un departament aparte este dedicat analizei sistemului economic american, ceea ce presupune studierea structurii acestuia și al mecanismelor care îl compun, tendințele și perspectivele de dezvoltare științifică și tehnică a SUA și studiul problemelor economiei americane. Cercetătorii Institutului efectuează o analiză a sistemului de relații economice mondiale și a rolului economiei SUA asupra acestuia. O atenție deosebită este acordată relațiilor comerciale și economice ruso-americane. Departamentul Canadei ISKRAN efectuează un studiu cuprinzător al politicii externe și interne a Canadei, al relațiilor ruso-canadiene în diverse domenii, al dezvoltării economiei canadiane și al rolului Canadei în sistemul internațional de diviziune a muncii. Institutul are peste 200 de angajați, inclusiv 155 de cercetători, inclusiv un academician, un membru corespondent al Academiei de Științe Ruse, 27 de doctori în științe și 62 candidați la titlul de doctor în știință. Redăm integral articolul șefului ISKRAN, care a stârnit reacția virulentă a politrucilor lui Putin și a ziariștilor care ling clanțele Kremlinului. În replica la atacurile acestora, redactorul-șef al cotidianului ”Nezavisimaia Gazeta”, Konstantin Remchukov, a reușit să precizeze, în apărarea publicației pentru că a ”îndrăznit” să publice articolul lui Garbuzov, doar atât: ”Noi, Nezavisimaya Gazeta, suntem un ziar profesionist. Încă de la începutul existenței. Conform tradiției publicației, materialele care vin la redacție de la șefii institutelor academice și de cercetare ale Academiei Ruse de Științe sunt aproape întotdeauna publicate într-una dintre rubricile: „ Carte Blanche” , „ Așa cum văd eu ” sau „ Idei și oameni ”. Articolul lui Garbuzov , directorul ISKRAN, membru corespondent al Academiei Ruse de Științe, care a venit la Nezavisimaia Gazeta, a îndeplinit criteriile de publicare 100%. Nu editez actualii directori ai instituțiilor academice. Prin urmare, s-a imprimat în aceeași formă în care a ajuns la noi. Aș dori ca această explicație să fie acceptată ca poziție de fond a publicației noastre și să pună capăt speculațiilor și pseudo-analizei acelor „pică știre” (expresie pentru amatori – n.n.) care au văzut aici intrigi politice, conspirație, mână străină etc. Publicarea materialelor controversate este norma în societatea modernă”. Și revin! Citiți cu atenție presa rusă! Și celor care nu înțeleg, deși sunt plătiți pentru asta, le recomand să înghită, încet!
Cristian Pohrib
Valeri Garbuzov, Director ISKRAN: ”iluziile pierdute ale epocii trecute. Rusia are nevoie de cunoștințe, nu de mituri, pentru autocunoaștere”
Epoca care trece ia cu ea multe: iluziile și speranțele mor, miturile sunt distruse, apare o nouă realitate, mediul de viață se schimbă. Oamenii uită cu ce au trăit generații întregi. Adesea, elitele conducătoare ale regimurilor politice autoritare și totalitare au format în mod deliberat idei și mituri utopice care au fost răspândite intenționat în rândul maselor. O astfel de manipulare în masă a conștiinței societății dă imediat naștere unei imagini utopice a percepției lumii între milioane de oameni, permițând grupurilor
politice și sociale disparate să se unească în jurul unui lider național în numele unui obiectiv specific. În același timp, este și un instrument puternic pentru păstrarea pe termen lung a puterii personale. Și istoria Rusiei nu este nicidecum o excepție aici. Nu este un secret pentru nimeni că acuzația de expansionism de politică externă nu a părăsit niciodată Rusia, urmărind-o de-a lungul întregii sale dezvoltări istorice. El a devenit unul dintre motoarele formării statului rus. Această tendință s-a manifestat în anii existenței vechiului stat feudal rus din Kiev în secolele IX-XII și în perioada specifică a conflictelor feudale din secolele XII-XV și în timpul centralizării Moscovei, stat din secolele XV-XVIII și după formarea Imperiului Rus în 1721, când expansionismul continental eurasiatic a devenit centrul activității de politică externă adesea agresivă a Rusiei, ceea ce a transformat-o în cea mai mare putere din lume până la începutul secolului al XX-lea.
Mitul comunismului mondial
Bolșevicii, care au ajuns la putere în octombrie 1917, au preluat cu entuziasm steagul expansionismului continental rus. Adevărat, i-au dat o aromă comunistă și o scară globală. După Revoluția Rusă din 1917, elita conducătoare a tinerei republici sovietice a adoptat ideea expansionistă a unei revoluții proletare mondiale, în care primii bolșevici sovietici (Zinoviev și Kamenev, Lenin și Troțki, Stalin și Buharin) au crezut din toată inima. Puțini dintre ei se îndoiau că după octombrie 1917, în urma Rusiei, va izbucni un incendiu revoluționar în restul lumii, iar toată Europa (și chiar America) va fi cu siguranță sovietică. Radicalismul revoluționar deosebit a venit atunci de la Troțki, care pretindea a fi principalul organizator al Revoluției din octombrie și ideologul revoluției permanente – un proces revoluționar continuu la scară globală. Pentru a organiza revoluția mondială, în 1919 a fost creat, la Moscova, under și-a avut și sediul, Kominternul, care și-a format propriile secțiuni – partide național-comuniste, transformându-se rapid într-un instrument de politică externă al imperiului sovietic. Cu toate acestea, nu după mult timp a devenit clar că această idee era doar un mit gol, o utopie irealizabilă. În 1943, sub presiunea aliaților săi din Coaliția Anti-Hitler, Comintern-ul și-a anunțat autodizolvarea.
Mitologia sovietică
Propaganda de stat a URSS în anii 1960-1970 a fost construită în jurul mai multor puncte de vedere care au modelat mitologia politicii externe sovietice. Una dintre ele a fost teza că imperialismul american a preluat întregul glob și a împiedicat restul lumii să se îndrepte către un viitor comunist luminos. Puțini oameni se îndoiesc de faptul că, în timpul războiului rece, cursul politicii externe a URSS a devenit, astăzi, imaginea ei în oglindă. Cele două superputeri s-au contracarat reciproc folosind în esență aceleași instrumente pentru a-și crea propriile sfere de influență geopolitică globală. În același timp, o altă teză s-a răspândit în literatura științifică și educațională sovietică – despre soarta istorică a capitalismului, care a intrat în ultima sa etapă – imperialismul, și despre cele trei centre ale contradicțiilor inter-imperialiste (SUA, Europa de Vest și Japonia), a cărei acumulare va duce la inevitabila moarte și la victoria comunismului mondial. Principalele forțe ale mișcării anti-imperialiste au fost declarate a fi trei fluxuri principale de eliberare: țările lagărului socialist, mișcarea comunistă mondială și mișcarea de eliberare națională, anticolonială, prin eforturile căreia puternicul baraj imperialist care împiedică progresul omenirii ar trebui distrusă. Agravarea contradicțiilor imperialismului, prăbușirea sistemului său colonial, întărirea reacției politice, criza profundă a politicii și ideologiei burgheze au fost declarate simptome ale „crizei generale a capitalismului” care a cuprins societatea occidentală. Această teorie utopică a existat de zeci de ani, răspândindu-se complet în URSS și țările socialiste, nefiind niciodată pusă la îndoială. Dogme utopice similare au fost consacrate în Programul al treilea al PCUS, adoptat de Congresul XXII al PCUS în 1961, care viza construirea comunismului în 20 de ani, și în noua sa ediție, adoptată de Congresul XXVII al Partidului în 1986, care a avut la bază doctrina utopică a „socialismului dezvoltat”. De fiecare dată, ezitarea ideologică a partidului sovietic de neînlocuit și a elitei de stat, cufundând societatea într-o lume a iluziilor, a condus la crearea unei imagini false a lumii.
Evoluția capitalismului
Cu toate acestea, realitatea (cum se întâmplă adesea) s-a dovedit a fi complet diferită. „Criza generală a capitalismului” nu a dus niciodată la victoria comunismului mondial. Dimpotrivă, Uniunea Sovietică s-a prăbușit sub greutatea unor profunde contradicții interne și, odată cu prăbușirea ei, s-a prăbușit și sistemul socialismului, care ajunsese într-o fundătură. Mișcarea comunistă mondială s-a aflat într-o criză profundă, nefiind atins niciodată scopul inițial. Situația era diferită în Occident. Depășind crizele, capitalismul occidental nu a murit, ci a evoluat mai ales în direcții socialiste și neoliberale. Urmând regula „dacă vrei să supraviețuiești, schimbă-te”, capitalismul a devenit din ce în ce mai reglementat de stat, din ce în ce mai uman și mai atractiv pentru propriii cetățeni. Responsabilitatea socială a statului și a afacerilor a devenit normă în lumea occidentală. Această capacitate a capitalismului, sub influența crizelor, de a se adapta rapid, de a scăpa de propriile vicii și de a se dezvolta și îmbunătăți constant, s-a dovedit a fi dincolo de viziunea gânditorilor sovietici „vizionari”.
„Cântece vechi despre principalul lucru”
Astăzi, în urma sentimentelor anti-occidentale într-o atmosferă de frenezie pseudo-patriotică, care a cuprins populația Rusiei, care ascultă în mod regulat „cântece vechi despre principalul lucru” și care, cu o uimitoare ușurință, percepe naiv și necugetat ce se întâmplă, se creează teze de propagandă totalitaristă de stat, se creează noi mituri și odată cu ele se formează o conștiință utopică modernă. Aceste mituri sunt răspândite zi și noapte de o nouă generație de manipulatori politici profesioniști, bine plătiți și paneliști în numeroase talk-show-uri de televiziune. În contextul restaurării târâtoare a stalinismului, prin eforturile lor, se introduc noi dogme – despre criza globalizării și întreaga lume „anglo-saxonă” (ce ar însemna asta în secolul XXI?), despre o nouă anti -revoluția colonială (în lume au mai rămas doar 17 colonii!), despre pierderea dominației americane (și asta după prăbușirea URSS?), despre marea revoluție mondială antiamericană, în general despre declinul Occidentului (a doua venire a „crizei generale a capitalismului”?!). Astfel de declarații necesită motive întemeiate. Există ele? Să încercăm să ne dăm seama.
Imperiile informale ale lumii moderne
Dominația Statelor Unite este un factor obiectiv, care funcționează constant, care și-a început procesul de formare la începutul secolului al XX-lea și care încă există (spre tristețea profundă a pseudo-patrioților interni moderni). Adevărat, amploarea acestui factor, precum și natura și formele de manifestare a acestuia au evoluat. Pe parcursul perioadei de aproape 250 de ani de existență și dezvoltare, datorită expansiunii globale, Statele Unite ale Americii s-au transformat în secolul XX într-un „imperiu informal al lumii moderne”, pătrunzând și integrând simultan aproape toate țările și continentele. Acesta este exact ceea ce a devenit cursul strategic pe termen lung al Statelor Unite – „națiunea tuturor națiunilor” și superputerea timpului nostru. Astăzi, Statele Unite, producând 25% din PIB-ul industrial mondial, continuă să fie gigantul economic al lumii moderne. Cu ajutorul a 12 blocuri militaro-politice și a peste 1.000 de baze și facilități militare situate în regiuni importante din punct de vedere strategic ale lumii, acestea asigură dominația lor globală: prezența militară americană este înregistrată în peste 80 de țări. Statele Unite sunt o superputere nucleară care o fac să se mențină ca lider global în domenii precum economia mondială, finanțele, armata, inovația, investițiile directe și cultura. SUA își păstrează în continuare atractivitatea, dovadă fiind fluxurile masive inepuizabile de imigranți de pe toate continentele. Aproximativ un milion de oameni ajung în Statele Unite în fiecare an. Deținând peste 70% (8150 de tone) din rezervele totale de aur ale lumii, Statele Unite sunt liderul incontestabil în ceea ce privește rezervele de aur. Acest lucru ne permite să menținem poziția dolarului american ca monedă mondială. Și deși doar 3% dintre ruși astăzi cred în fiabilitatea sa (paradox: aproximativ 60% dintre cetățenii ruși își păstrează economiile în dolari, al căror volum este un record de 226,6 miliarde!), pe termen lung continuă să fie cea mai populară și mai stabilă monedă din lume, fiind principala monedă de rezervă a lumii. Dominația globală americană evocă reacții diferite, de la respingere la susținere. În lume, aproape 70% din populație recunoaște conducerea Statelor Unite și are o atitudine în general pozitivă față de această putere. În același timp, antiamericanismul a însoțit întotdeauna mișcarea Statelor Unite în drumul ei către apogeul geopolitic. O respingere persistentă a acestei superputeri rămâne și astăzi în țări precum Iordania, China, Palestina, Pakistan, Liban, Coreea de Nord, Rusia, Belarus, Cuba, Austria, Slovenia, Venezuela, Iran. Politica externă antiamericană a URSS, care vizează contracararea Statelor Unite și a întregului Occident, a contribuit la un moment dat la crearea unui imperiu socialist alternativ, care a durat doar câteva decenii și s-a prăbușit din cauza propriei neviabilitati. Prăbușirea sa globală ar trebui să fie o lecție bună pentru întreaga umanitate. Orice încercare de a constitui o nouă coaliție anti-americană la scară globală (întreprinsă în mod constant astăzi de autoritățile ruse, copleșite de dorința de a „întoarce ceea ce a fost pierdut”) este puțin probabil să ducă la succes. Interesele majorității țărilor lumii sunt prea integrate în cele americane, formând între ele interdependență strategică și, prin urmare, reținând orice antiamericanism agresiv.
China, care a provocat Statele Unite și și-a început ascensiunea în urmă cu mai bine de 40 de ani, urmează un drum similar cu cel american, cucerind din ce în ce mai multe piețe și sfere de influență de pe tot globul. S-a transformat într-o fabrică globală, această putere este pe punctul de a se transforma în al doilea „imperiu informal al lumii moderne”, principalul concurent global (după prăbușirea URSS) al Statelor Unite. Cu toate acestea, factorii care asigură viitorul imperial al Chinei vor fi cel mai probabil diferiți.
Conform previziunilor macroeconomice, în următorii 10 ani China ar putea depăși Statele Unite în ceea ce privește dimensiunea nominală a economiei sale. Acest proces va fi însoțit de lupta dintre yuan și dolar și posibila deplasare a acestuia din urmă din poziția monedei de rezervă mondiale. Se va întâmpla asta? Este încă greu să răspunzi la această întrebare. Dar dacă se va întâmpla acest lucru, lumea se va confrunta, fără îndoială, cu mari schimbări. Astfel, astăzi există doar două imperii informale pe planetă – SUA și China. Rusia este un fost imperiu, moștenitorul superputerii sovietice, care se confruntă cu un sindrom extrem de dureros de măreție imperială pierdută brusc. Faptul că Rusia prezintă astăzi un sindrom post-imperial pronunțat este mai mult un model tragic decât o anomalie istorică. Particularitatea sa este că nu a apărut imediat după prăbușirea URSS în 1991, ci s-a făcut simțit mult mai târziu, odată cu venirea lui Putin la putere. Peste 30 de ani mai târziu, sindromul întârziat, a cărei posibilă apariție nu i s-a acordat anterior prea multă importanță, a căpătat un caracter amenințător.
Trei programe geopolitice
În lumea modernă există doar trei puteri cu propriile lor programe globale: SUA, China și Rusia. În primul rând, Statele Unite, care de-a lungul istoriei sale și-au format propriul program geopolitic bazat pe ideile excepționalismului și mesianismului american, universalismul valorilor americane, dominația americană și conducerea de netăgăduit. Urmând o politică de expansionism global, răspândind propriile valori și instituții dincolo de granițele lor, transformându-se în a doua jumătate a secolului XX într-un imperiu informal al lumii moderne, ei și-au asigurat pentru o lungă perioadă de timp statutul de principală superputere a planeta. China s-a pornit relativ recent pe calea modelării propriului curs global. Principalele sale etape au fost reformele lui Deng Xiaoping, politica „O centură – un drum” și conceptul „Crearea unei comunități cu un destin comun pentru omenire”. Toate acestea au ca scop într-un fel sau altul obținerea unei poziții de lider pentru ”Imperiul Ceresc” pe calea progresului mondial.
Un lucru este clar: SUA și China sunt două imperii informale ale lumii moderne. Mai mult, ambele imperii, născute în diferite părți ale lumii, în epoci diferite, sunt foarte asemănătoare în metodele lor de răspândire a influenței lor globale. Nu întâmplător, principala axă de confruntare a lumii moderne se află tocmai între ei.
Rusia are propria sa orbită – specială. Fiind principalul moștenitor al superputerii sovietice creată pe ruinele Imperiului Rus, s-a trezit ostatic al propriului său complex imperial. Tocmai acesta este ceea ce explică comportamentul său actual de politică externă și problemele pe care le aduce lumii.
Nu este un secret pentru nimeni că, după prăbușirea imperiilor coloniale, toate metropolele au experimentat o nostalgie inevitabilă a măreției pierdute – așa-numitul sindrom post-imperial. S-a format aproape imediat, când a fost clar că fosta putere colonială se prăbușește.
De exemplu, Winston Churchill nu a fost foarte mulțumit de victoria din cel de-al Doilea Război Mondial, pentru că s-a întâmplat ceva pentru care clar nu era pregătit. După ce a crescut și s-a format în Imperiul Britanic, el nu a putut să se împace cu faptul că acest imperiu se destramă în fața ochilor lui. Același lucru se poate spune despre contemporanul său, generalul Charles de Gaulle. Crescut în societatea franceză cu o conștiință imperială, nu se putea obișnui cu faptul că Franța își pierdea iremediabil coloniile una după alta. Dar, după ce și-au depășit sentimentele imperiale, au reușit totuși să se adapteze la o situație fundamental nouă.
Rusia, care astăzi trece printr-un sindrom post-imperial extrem de dureros, încearcă și ea să-și formeze propriul program geopolitic global. Dar este încă prea șubredă, instabilă și eclectică. Judecă-te singur: programul (mai degrabă un set de linii directoare) se bazează pe un amestec de idei de eurasianism, „lume rusă”, antiamericanism agresiv, confruntare cu lumea unipolară și Occidentul „în descompunere” în ansamblu.
Conține, de asemenea, ideile de „democrație suverană”, „oameni profunzi”, dor de valori tradiționale și de credința ortodoxă. Întregul amestec este ținut împreună de un adeziv conservator care leagă componentele sale diferite. Într-un fel, acest amestec amintește de invențiile ideologice anti-occidentale de acum aproape 200 de ani – „teoria naționalității oficiale” a președintelui permanent al Academiei Imperiale de Științe Ruse timp de 30 de ani și, în același timp, a ministrului Educației Publice, contele Serghei Uvarov. Triada sa „Ortodoxia. Autocraţie. Naționalitatea” a fost întruchiparea ideologică a monarhismului rus, care, împreună cu Ortodoxia și sprijinul garantat al poporului de către guvernul autocrat, se presupune că acționează ca garanți de încredere ai existenței și măreției Rusiei.
În ceea ce privește conservatorismul, atât de mult plăcut actualelor autorități ruse, nu este atât de clar. Nu există în lume un conservatorism unic, atemporal și universal. Acesta este un fenomen care curge, obiectele de conservare sunt diferite și este individual în diferite țări. Iar conservatorismul care a existat odată în Rusia la începutul secolului al XX-lea, și care este uneori luat ca model astăzi, este greu de aplicat în circumstanțele actuale.
Rusia modernă, care s-a dovedit a fi principalul succesor al superputerii sovietice și care se simte nostalgică pentru măreția trecută și influența pierdută, se confruntă astăzi cu un sindrom post-imperial întârziat. În ciuda ponderii sale mici în economia mondială, are încă o puternică încărcătură expansionistă. Și o ambiție încă nedezvăluită pentru influența geopolitică globală. Având o experiență bogată a expansionismului comunist asociat cu activitățile Comintern, creând rapid o sferă de influență regională și globală proprie după victoria din al Doilea Război Mondial, și pierzând-o imediat odată cu prăbușirea URSS, Rusia modernă încearcă, până acum fără succes, să se răzbune cu întârziere. În acest scop, a inițiat crearea de noi asociații de integrare (CSTO, EAEU, SCO, BRICS), formând astfel propriile câmpuri și spații geopolitice. Aceleași obiective au fost urmărite de strategia energetică de succes a Rusiei, care a fost percepută în lume nu numai ca un instrument de asigurare a piețelor de încredere pentru resursele energetice, ci și ca un element cheie în organizarea propriilor sfere de influență globală.
Încercând să-și adune în jurul său, pe o platformă anti-occidentală, fostele popoare coloniale și oprimate din Asia, Africa și America Latină, implicându-le în lupta împotriva țărilor care le „împinge sub dominația globală” și a „miliardului de aur” care domină lumea de zeci de ani. , Rusia pretinde astăzi că este liderul „majorității globale”. Cu toate acestea, nu a reușit încă să concureze cu Statele Unite și China și să devină o locomotivă geopolitică independentă anti-occidentală. Și cu ajutorul mitologiei statului, nou creată, este puțin probabil să reușească acest lucru. Scopul tuturor acestor lucruri este destul de evident – cufundarea propriei societăți într-o lume a iluziilor și însoțită de marea putere și retorică patriotică, păstrarea nedisimulată și deliberată a puterii cu orice preț, păstrarea proprietății și a regimului politic de către actuala elită conducătoare și oligarhia integrată cu aceasta.
În condițiile erei informației, înlocuind realitatea cu iluzii, Rusia pare să fie înghețată în trecut, bazându-se încă pe Părintele-Țar sau pe o altă mână fermă a puterii supreme, încercând în același timp, fără succes, să-și recapete măreția de odinioară, posesiunile pierdute și influența globală. În acest sens, remarcăm că mulți sunt astăzi înclinați, potrivit expertului în realitate autocratic-birocratică M.E. Saltykov-Shchedrin, să confunde două concepte: „Patrie” și „Excelența Voastră”. Cuvintele rostite de marele scriitor în epoca țarismului sunt și astăzi actuale. Actualii slujitori domestici ai autoritarismului (ca satrapii vechilor despotisme orientale care s-au scufundat în uitare), aparent complet lipsiți de conștiință istorică, fără ezitare, cu emoție emoționantă, îl identifică sincer pe șeful statului cu statul însuși, conducătorul temporar al ţării cu o mare constantă naţională şi istorică.
Este păcat, domnilor, și umilitor!
Fiecare națiune, ca fiecare persoană, are propria sa biografie. Are chiar și propria înregistrare. Iar cel mai valoros lucru este caracterul său unic, care conferă fiecăruia o individualitate și o exclusivitate aparte. Numai știind că se poate construi o linie de comportament internațional civilizat și responsabil, a cărui lipsă clară există în lumea de astăzi. Dar asta nu este tot. Cunoașterea, și nu miturile, despre un alt popor și stat îți permite să-l înțelegi nu numai pe acesta, ci și pe tine însuți, formând o viziune cuprinzătoare și în același timp critică asupra propriei țări, a istoriei sale cu toate paginile ei dificile și tragice, cu trecutul ei, chiar dacă a fost amestecat cu iluzii care captivează societatea. Adevărat, s-a întâmplat cu mult timp în urmă și s-a pierdut iremediabil.